Castelul Nijo — istorie, povești și circuite

Povestea Castelul Nijo

Podelele scârțâie sub picioare într-un mod straniu, aproape muzical, ca un cor de păsări care se trezesc dimineața. Nu e o defecțiune de construcție, ci un sistem defensiv gândit acum patru secole: cuiele și suporturile din lemn au fost montate special pentru a scoase acest sunet la fiecare pas, astfel încât niciun asasin să nu se poată apropia neobservat de shogun. Japonezii le numesc uguisubari, „podele de privighetoare”, iar la Castelul Nijo din Kyoto (Nijo-jo, 二条城) le poți auzi și astăzi, exact cum le-au auzit și paznicii din perioada Edo.

Castelul a fost ridicat în 1603, anul în care Tokugawa Ieyasu a devenit shogun și a mutat efectiv centrul puterii politice din Japonia la Edo, actualul Tokyo, păstrând totuși la Kyoto acest reședință simbolică, aproape de palatul imperial. Ceea ce vezi astăzi nu mai e chiar clădirea originală: complexul a fost extins masiv în 1626, în timpul lui Tokugawa Iemitsu, care a vrut să impresioneze cu ospitalitatea sa un oaspete de rang deosebit, împăratul Go-Mizunoo. Aurul de pe unele paravane, picturile murale realizate de artiștii școlii Kano și porțile aurite de la intrarea principală, Karamon, spun povestea unei perioade în care shogunii voiau să pară la fel de rafinați ca aristocrația de la curte, chiar dacă puterea reală o dețineau prin forța armelor, nu prin titluri nobiliare.

Palatul Ninomaru, inima vizitabilă a castelului, are 33 de camere și peste 800 de tatami-uri, iar în interior poți vedea camera unde Tokugawa Yoshinobu, ultimul shogun, a anunțat oficial în 1867 restituirea puterii către împărat — momentul care a pus capăt oficial epocii samurailor și a deschis calea Restaurației Meiji. E un detaliu care dă fiori: același loc unde shogunatul a fost instaurat cu fast în 1603 a devenit, două sute șaizeci de ani mai târziu, scena propriei sale desființări. Grădinile Ninomaru, proiectate probabil de celebrul arhitect de grădini Kobori Enshu, completează vizita cu un iaz central și pietre așezate cu atenție, gândite pentru a fi admirate din interiorul palatului, nu neapărat plimbându-te printre ele.

O vizită completă durează în jur de două ore, mai mult dacă te oprești să citești fiecare panou explicativ sau dacă vrei să te plimbi și prin grădina Honmaru, aflată în partea mai puțin aglomerată a complexului. Castelul e deschis toată anul, dar perioada preferată de fotografi rămâne sfârșitul lunii martie și începutul lui aprilie, când cireșii din jurul zidurilor de piatră înfloresc, sau noiembrie, când arțarii capătă nuanțe de roșu intens. Se ajunge ușor cu metroul, stația Nijojo-mae fiind la câțiva pași de intrare, iar interiorul palatului Ninomaru se vizitează fără încălțăminte, exact ca într-o casă japoneză tradițională — un detaliu bun de reținut dacă vrei să eviți disconfortul de a te descălța grăbit.

În circuitele noastre prin Japonia, Castelul Nijo apare de obicei în aceeași zi cu Templul Kinkaku-ji, Pavilionul de Aur, și cu cartierul Gion, acolo unde tradiția gheișelor supraviețuiește discret printre restaurante și case de ceai. Kyoto e orașul unde trecutul samurailor, al împăraților și al călugărilor zen se citește literalmente pe pietrele de pe jos, iar Nijo funcționează ca un punct de pornire perfect pentru înțelegerea acestei perioade de tranziție din istoria Japoniei. E genul de obiectiv care dă sens restului traseului: după ce ai auzit podelele care cântă la Nijo, templele aurite și grădinile zen din restul orașului capătă o greutate istorică pe care greu ai simți-o citind doar despre ele acasă.

Poți include Castelul Nijo în itinerariu — descoperă circuit Japonia 2026.