Concesiunea Franceză — istorie, povești și circuite

Povestea Concesiunea Franceză

În 1925, un tânăr scriitor american pe nume André Malraux se plimba pe străzile umbrite ale Concesiunii Franceze din Shanghai și nota în jurnalul său că se simte simultan în Paris și în altă parte — undeva imposibil de definit. Sentimentul acela nu a dispărut. Astăzi, la aproape un secol distanță, Concesiunea Franceză, cunoscută în chineză ca 法租界 (Fǎ Zūjiè), continuă să provoace același gen de dezorientare plăcută: ești în China, dar nu ești tocmai sigur în ce secol.

Concesiunea Franceză a fost înființată oficial în 1849, când autoritățile chineze au cedat Franței un teritoriu la sud de orașul vechi Shanghai. De-a lungul deceniilor, zona a crescut până la aproximativ 10 kilometri pătrați și a devenit una dintre cele mai cosmopolite enclave urbane din lume. Aici trăiau nu doar cetățeni francezi, ci și refugiați ruși după Revoluția Bolșevică, evrei din Europa Centrală fugiți de persecuțiile naziste, intelectuali chinezi, comercianți britanici și aventurieri din toată lumea. Această suprapunere de culturi a lăsat urme arhitecturale pe care le poți citi și azi, dacă știi unde să te uiți. Vilele în stil normand stau alături de clădiri Art Deco cu influențe chineze, iar cafenelele din spatele fațadelor renovate ocupă spații în care, cândva, funcționau cluburi de opiu sau sedii de partid clandestin.

Artera principală a fostei concesiuni este Huaihai Road (淮海路), fostul Boulevard Joffre — numită după mareșalul francez din Primul Război Mondial. Dar farmecul real nu se află pe această stradă comercială aglomerată, ci pe aleile laterale denumite local longtang: Wukang Road, Fuxing Road, Xingguo Road. Wukang Road, în special, este un traseu pe care merită să-l parcurgi fără grabă. Clădirea Wukang, construită în 1924 după planurile arhitectului ungaro-american Ladislaus Hudec, se înalță în formă de triunghi la capătul străzii și este una dintre cele mai fotografiate clădiri din Shanghai — deși puțini vizitatori știu că Hudec a proiectat, în aceeași perioadă, zeci de clădiri emblematice ale orașului, transformând practic fața arhitecturală a Shanghaiuluii modern. Pe aceleași străzi se pot vedea fostele reședințe ale unor personalități precum Soong Ching-ling, soția lui Sun Yat-sen, a cărei casă transformată în muzeu oferă o perspectivă directă asupra epocii republicane chineze.

Vizita în Concesiunea Franceză nu este una cu program fix. Natura locului — o rețea de cartiere rezidențiale și comerciale — înseamnă că ritmul ideal este cel al unui plimbar fără destinație precisă. Alocă cel puțin trei-patru ore dacă vrei să intri și în câteva curți interioare, să stai la o cafea și să explorezi câteva galerii de artă sau magazine independente care s-au instalat în fostele vile. Cea mai bună perioadă pentru o vizită este primăvara (aprilie-mai) sau toamna (octombrie-noiembrie), când platanii seculari plantați de administrația franceză la începutul secolului XX formează bolți dense de-a lungul trotuarelor. Vara, căldura umedă a Shanghaiuluii face plimbările extenuante, iar iarna, deși mai rară în turism, are propriul ei farmec auster. Concesiunea Franceză se află în districtul Xuhui și poate fi accesată cu metroul — liniile 1, 9 și 10 au stații în zonă. Pantofii comozi sunt esențiali: pavajul neregulat și distanțele dintre punctele de interes fac din aceasta o destinație pedală prin definiție.

Concesiunea Franceză se integrează natural în orice circuit prin China care include Shanghaiul ca punct de pornire sau de finalizare. Un circuit clasic prin China de Est poate combina Shanghaiuliî cu Suzhou — orașul canalelor și grădinilor clasice, aflat la doar 30 de minute cu trenul de mare viteză —, cu Hangzhou, cu lacul său West Lake, și cu Nanjing, fosta capitală imperială. În contextul unui astfel de traseu, Concesiunea Franceză oferă un contrast util și binevenit: după zile petrecute între temple, pagode și peisaje naturale, ora sau două în care te pierzi pe Wukang Road recalibrează perspectiva și amintește că China modernă este, la fel ca arhitectura acestui cartier, o construcție stratificată — în care fiecare deceniu a lăsat ceva vizibil, ceva de descifrat.