Valea Jiuzhaigou — istorie, povești și circuite

Povestea Valea Jiuzhaigou

În 1972, un grup de vânători de animale sălbatice a intrat pentru prima dată oficial în registrele geografice chineze cu o descoperire pe care au considerat-o prea ciudată ca să o păstreze pentru ei: o vale din munții provinciei Sichuan ale cărei lacuri aveau culori diferite — unele albastre ca cerul de dimineață, altele verzi-smarald, altele aproape portocalii. Nu era o iluzie optică. Era Valea Jiuzhaigou (九寨沟, pronunțat aproximativ „Jiou-Jiai-Gou"), al cărei nume înseamnă, tradus literal, „Valea celor nouă sate tibetane".

Locul fusese locuit de secole de comunități tibetane și qiang, iar legendele locale spun că lacurile s-au format din cioburile unei oglinzi de cristal pe care zeul vântului i-a dăruit-o zeiței Semo. Povestea e frumoasă, dar explicația geologică nu e mai puțin fascinantă: coloritul apelor vine din combinația dintre carbonatul de calciu dizolvat, algele specifice și fundul lacurilor acoperit cu travertin — o rocă sedimentară care creează reflexii diferite în funcție de adâncime și unghi de lumină. Rezultatul este că două lacuri aflate la câteva sute de metri distanță pot părea complet diferite, ca și cum ar aparține unor lumi separate.

Valea se întinde pe aproximativ 720 de kilometri pătrați, la altitudini cuprinse între 1.990 și 4.764 de metri, și adăpostește peste 100 de lacuri, 17 cascade și numeroase păduri în care trăiesc panda mari și mici, cerbi cu buze albe și alte specii protejate. Vizita se face pe poteci și poduri din lemn, bine amenajate, care traversează lacuri precum Lacul Cinci Flori (五花海, Wuhua Hai) — considerat cel mai fotografiat loc din zonă, cu apa sa stratificată în nuanțe de turcoaz, verde și albastru. Cascada Nuorilang, cu o lățime de 270 de metri, este una dintre cele mai late cascade din China. Nu e înaltă în mod deosebit — are circa 20 de metri —, dar lățimea sa creează un efect de cortină de apă greu de imaginat până nu o vezi.

Valea a primit statutul de Patrimoniu Natural UNESCO în 1992 și a fost grav afectată de un cutremur major în august 2017, cu magnitudinea 7,0, care a alterat semnificativ morfologia unor lacuri și cascade. Autoritățile chineze au închis zona pentru turiști timp de aproape doi ani și au investit masiv în refacerea infrastructurii și stabilizarea terenului. Jiuzhaigou a redeschis parțial în 2019 și continuă să fie reabilitat treptat, ceea ce înseamnă că unele zone pot fi inaccesibile în funcție de perioadă — un aspect important de verificat înainte de vizită.

Cea mai bună perioadă pentru a vizita Valea Jiuzhaigou este toamna, între septembrie și noiembrie, când pădurile de arțar și gingko se colorează în roșu, galben și portocaliu, creând un contrast puternic cu albastrul lacurilor. Este și cel mai aglomerat sezon, deci rezervările anticipate sunt esențiale. Vara este mai verde și mai liniștită, iar iarna aduce un farmec aparte: cascadele îngheață parțial, lacurile devin mai transparente, iar numărul vizitatorilor scade considerabil. Accesul se face de obicei din orașul Chengdu, capitala provinciei Sichuan — fie cu avionul până la Aeroportul Jiuzhai Huanglong (la aproximativ 88 de kilometri de vale), fie cu autocarul pe un traseu montan de circa 9-10 ore. O vizită completă necesită cel puțin o zi întreagă, dar turiștii care vor să exploreze fără grabă optează pentru două zile, cu cazare în satele din apropiere.

Valea Jiuzhaigou se integrează natural într-un circuit mai larg prin China, alături de alte obiective emblematice din provincia Sichuan și din vestul țării. Chengdu — cu rezervațiile sale de panda, cu arhitectura din cartierele istorice și cu bucătăria sichuan recunoscută la nivel mondial — este punctul de plecare ideal. Unele circuite combină Jiuzhaigou cu rezervația naturală Huanglong, aflată la câteva ore distanță, unde terasele de calcar galben-auriu creează un alt tip de peisaj inedit. Altele extind traseul spre Tibet sau spre Munții Emei, pentru o imagine completă a diversității geografice și culturale a Chinei de vest. Este genul de destinație care nu funcționează ca o oprire izolată, ci capătă sens în context — ca parte dintr-un traseu gândit să arate mai multe fețe ale unei țări care nu seamănă cu nimic altceva.