Casa Gassho Zukuri — istorie, povești și circuite

Povestea Casa Gassho Zukuri

La peste 700 de metri altitudine, în valea izolată Shirakawa-go, iarna troienele pot depăși doi metri și jumătate. Tocmai de aceea localnicii au construit, cu secole în urmă, acoperișuri înclinate la 45-60 de grade, ca zăpada să alunece singură fără să prăbușească structura. Forma aceasta ascuțită, care aduce cu niște palme unite în rugăciune, a dat naștere numelui gassho-zukuri (合掌造り) — literalmente "construit ca mâinile împreunate". Prima impresie, când urci pe platforma de belvedere de deasupra satului Ogimachi, e că privești un peisaj desprins dintr-o gravură veche: zeci de case cu acoperișuri de paie, aliniate cu grijă pe direcția vântului dominant, ca să reziste la viscol și să se usuce uniform.

Casele care se mai păstrează azi datează, în majoritate, din perioada Edo, între secolele XVII și XIX, deși tehnica de construcție e mult mai veche. Ce impresionează e că întreaga structură — grinzi, stâlpi, îmbinări — a fost realizată fără niciun cui sau șurub metalic. Lemnul e fixat cu funii răsucite din plante și cu îmbinări japoneze tradiționale, suficient de flexibile cât să absoarbă mișcarea în timpul cutremurelor, dar și suficient de rigide pentru a susține greutatea acoperișului de paie, care poate ajunge la un metru grosime. Unele case au trei sau patru etaje sub acoperiș, folosite altădată pentru creșterea viermilor de mătase — o industrie care a ținut în viață aceste comunități izolate până în secolul XX. Cea mai mare și mai veche casă din zonă, Wada House, are peste 300 de ani și poate fi vizitată din interior; urcând pe scările de lemn înguste spre podul unde se creșteau viermii de mătase, înțelegi cât de organizată era viața de zi cu zi aici, dictată de sezoane și de nevoia de a supraviețui iernilor lungi.

Refacerea acoperișului e un eveniment în sine. Paiele trebuie schimbate complet la fiecare 30-40 de ani, iar operațiunea, numită yui, aduna tradițional sute de oameni din sat care lucrau împreună, fără plată, știind că într-o zi vecinii vor face același lucru pentru casa lor. Practica asta de întrajutorare comunitară a fost unul dintre motivele pentru care UNESCO a inclus, în 1995, satele Shirakawa-go și Gokayama pe lista Patrimoniului Mondial — nu doar pentru arhitectură, ci pentru un mod de viață aproape dispărut altundeva în Japonia.

O vizită completă în Ogimachi, satul principal din Shirakawa-go, durează între trei și patru ore, suficient cât să urci la punctul de belvedere Shiroyama, să treci prin câteva case-muzeu și să te oprești la un restaurant local unde se servesc încă preparate tradiționale din regiune, precum hoba miso, pastă de soia gătită pe frunze de magnolie. Cel mai spectaculos moment vizual e iarna, când satul se acoperă de zăpadă și casele sunt iluminate seara, în anumite weekenduri de ianuarie și februarie — un eveniment pentru care rezervările se fac cu multe luni înainte. Toamna, cu frunzișul auriu din jurul văii, oferă o alternativă la fel de fotogenică, dar mai puțin aglomerată. Satul se află la aproximativ 50 de minute cu autobuzul de Takayama, oraș care merită oricum o oprire pentru piața sa dimineață și cartierul samurailor bine conservat.

În circuitele noastre prin Japonia, Casa Gassho Zukuri și satul Shirakawa-go apar de obicei ca popas între regiunea Takayama și orașul Kanazawa, pe traseul care leagă Alpii Japonezi de coasta Mării Japoniei. E genul de oprire care rupe ritmul marilor orașe — Tokyo, Kyoto, Osaka — și oferă o priză directă la Japonia rurală, cea care a modelat multe dintre obiceiurile păstrate azi în cultura urbană. Combinată cu o plimbare prin Takayama și cu vizita la piețele acoperite din Kanazawa, această etapă din munți completează firesc imaginea unei țări care trăiește simultan în tradiție și în modernitate, fără să simtă contradicția.

Rezervă excursie în Japonia și descoperă Casa Gassho Zukuri pe îndelete.