Harajuku — istorie, povești și circuite

Povestea Harajuku

Într-o duminică obișnuită, pe Takeshita Dori se înghesuie peste zece mii de oameni pe o stradă de nici patru sute de metri lungime. Unii poartă lolita gotică, alții costume inspirate din anime, alții blugi rupți și tricouri cu print american cumpărate din magazine second-hand scumpite artificial. Nimeni nu se uită ciudat la nimeni. Asta e, de fapt, regula nescrisă a locului: în Harajuku (原宿, care înseamnă literal "cazare pe câmp", nume rămas dintr-o vreme când zona era doar o stație de popas pe drumul spre Edo) poți fi orice, cu condiția să fii convingător.

Cartierul a devenit ceea ce este astăzi abia după cel de-al Doilea Război Mondial, când zona din jurul stației Harajuku a fost ocupată de trupele americane de ocupație, iar magazinele locale au început să vândă haine și muzică occidentală soldaților și familiilor lor. În anii '70, tinerii japonezi au descoperit că pot cumpăra aceleași haine second-hand și le pot recompune după gustul propriu. Așa s-a născut, treptat, fenomenul de modă stradală care avea să facă din Harajuku un subiect de studiu pentru sociologi și un decor pentru reviste de fashion din toată lumea. Revista FRUiTS, lansată în 1997 de fotograful Shoichi Aoki, a documentat vreme de aproape două decenii aceste stiluri stradale, până când editorul însuși a declarat, în 2017, că nu mai găsește suficienți oameni îmbrăcați interesant pentru a continua publicația — un semn că moda de stradă radicală s-a mai domolit, deși nu a dispărut.

Dincolo de haine, Harajuku înseamnă și contrast. La câțiva pași de agitația de pe Takeshita Dori se deschide Omotesando, un bulevard larg, plantat cu zelkova, unde branduri ca Dior, Prada sau Tokyu Plaza au clădiri semnate de arhitecți japonezi cunoscuți, printre care Kengo Kuma. Iar dacă traversezi șinele de tren spre vest, ajungi direct în incinta Sanctuarului Meiji, construit în 1920 în memoria împăratului Meiji și a soției sale, împărăteasa Shoken. Pădurea din jurul templului nu e naturală — a fost plantată artificial cu peste 100.000 de copaci aduși din toată țara, special pentru acest scop, iar astăzi arată ca și cum ar fi crescut acolo de secole. Diferența de atmosferă între cele două zone, la mai puțin de zece minute de mers pe jos una de alta, spune mai mult despre Tokyo decât orice ghid turistic.

O vizită completă în Harajuku, care să includă și Takeshita Dori, și Omotesando, și o plimbare prin sanctuar, cere cam trei-patru ore, poate mai mult dacă vrei să te oprești la vreo cafenea tematică sau să cauți prin magazinele de haine vintage de pe străduțele laterale, cunoscute local drept Cat Street. Cea mai bună perioadă e primăvara, când cireșii din parcul Yoyogi înflaresc chiar lângă intrarea în templu, sau toamna, când frunzele de zelkova de pe Omotesando capătă un galben intens. Se ajunge ușor cu trenul JR Yamanote, coborând la stația Harajuku, sau cu metroul, la stația Meiji-jingumae. Weekendurile sunt cele mai animate, dar și cele mai aglomerate — dacă preferi liniște pentru fotografii în sanctuar, dimineața devreme e momentul potrivit.

Harajuku apare frecvent în circuitele turistice prin Japonia, de obicei ca parte a unei zile petrecute în Tokyo alături de Shibuya și Shinjuku, aflate la câteva stații de metrou distanță. Combinația funcționează bine pentru că arată fețe diferite ale aceluiași oraș: energia comercială din Shibuya, moda excentrică din Harajuku și liniștea templului Meiji, toate accesibile într-o singură zi de circuit. Pentru cei care aleg un traseu organizat prin Japonia, cartierul acesta e adesea punctul în care se înțelege cel mai bine cum coexistă, fără conflict aparent, tradiția și inovația — temă care revine, de altfel, în multe alte obiective incluse în astfel de circuite, de la Kyoto până la Osaka.

Vezi circuit Japonia cu ghid și bifează Harajuku din listă.