Marele Zid (sectiunea Badaling) — istorie, povești și circuite

Povestea Marele Zid (sectiunea Badaling)

În iarna anului 1984, Deng Xiaoping a scris câteva cuvinte care aveau să devină un slogan repetat de milioane de oameni: „Ai nu shang changcheng fei haohan" — „Cel care nu urcă pe Marele Zid nu este un om adevărat." Nu e retorică goală. E un îndemn care spune ceva despre ce înseamnă să stai pe crestele acestor ziduri de piatră și să privești cum se ondulează, fără oprire, spre orizont.

Marele Zid Chinezesc — în chineză 万里长城, Wànlǐ Chángchéng, adică „Zidul Lung de Zece Mii de Li" — nu a fost construit dintr-o dată și nu a aparținut unui singur împărat. Primele segmente datează din secolul al VII-lea î.Hr., ridicate de state feudale separate pentru a-și apăra granițele unele față de altele. Unificarea și extinderea masivă au venit sub dinastia Qin, în jurul anului 221 î.Hr., când împăratul Qin Shi Huang a ordonat conectarea și consolidarea acestor ziduri disparate. Forma pe care o vedem astăzi, însă — cu turnuri de veghe solide, parapete și platforme pentru trupe — este în mare parte opera dinastiei Ming (1368–1644). Secțiunea Badaling a fost ridicată în această perioadă, în jurul anului 1505, și a servit drept unul dintre cele mai importante puncte strategice de apărare a capitalei, Beijingul, aflat la aproximativ 70 de kilometri distanță.

Badaling (八达岭, Bādálǐng) înseamnă, aproximativ, „loc cu drumuri spre toate direcțiile" — un nume potrivit pentru un punct de control atât de bine poziționat din punct de vedere militar. Înălțimea zidului ajunge aici la 7-8 metri, lățimea la bază depășește 6 metri, iar drumul de pe creastă era suficient de lat pentru a permite trecerea a cinci cai în paralel. Turnurile de veghe, plasate la intervale regulate, permiteau semnalizarea prin fum în timpul zilei și prin foc noaptea — un sistem de comunicare surprinzător de eficient pentru acea epocă. Există o poveste mai puțin știută despre aceste turnuri: soldații care le păzeau trăiau și mureau acolo, departe de familii, uneori ani întregi. Se spune că în mortarul folosit la construcție s-a adăugat făină de orez pentru a-l întări — o metodă verificată de cercetările moderne, care au confirmat prezența amidonului în compoziția zidăriei.

Vizita la Badaling durează, în medie, între două și trei ore, deși cei care aleg să exploreze ambele brațe ale secțiunii — cel nordic și cel sudic — ar trebui să aloce cel puțin patru ore. Traseul nu este plat: urcușurile sunt abrupte pe alocuri, iar suprafața de piatră poate fi alunecoasă după ploaie. Cel mai bun echipament este o pereche de pantofi cu talpă aderentă. Primăvara (aprilie–mai) și toamna (septembrie–octombrie) sunt perioadele optime — temperaturile sunt plăcute, vegetația din jur este vie, iar aglomerația este mai redusă față de lunile de vară. În weekendurile de vară, secțiunea atrage zeci de mii de vizitatori pe zi, ceea ce poate transforma traseul într-o experiență mai degrabă urbană decât istorică. Badaling se află la aproximativ o oră și jumătate de Beijing cu trenul de mare viteză — există o gară directă, ceea ce face accesul mai simplu decât la alte secțiuni ale Zidului.

Marele Zid în secțiunea Badaling se integrează firesc în orice circuit prin nordul Chinei. Beijingul, cu Orașul Interzis, Templul Cerului și piața Tiananmen, se află în imediata apropiere și ocupă, de obicei, două-trei zile dintr-un itinerar mai amplu. Un circuit bine construit prin China poate combina Beijingul cu Xi'an — orașul cu Armata de Teracotă —, apoi cu Shanghai și, opțional, cu peisajele din Guilin sau Zhangjiajie. Zidul este, în acest context, nu doar un obiectiv în sine, ci un punct de referință care dă sens întregului traseu: e locul în care istoria Chinei devine concretă, tangibilă, măsurabilă în piatră și distanță.